marți, 30 iunie 2009

joi, 25 iunie 2009

Cinstirea Sfintelor icoane în Biserica Ortodoxă

Icoane Ortodoxe - lucrate în pâine



Icoanele sunt lucrate in aluat de paine si pictate in diverse momente ale dospirii si coacerii. Pictura este facuta doar cu sirop de zahar, sirop de zahar amestecat cu scortisoara sau cu cacao... Au fost duse ca artos la biserica si fireste au fost mancate.

Icoane ortodoxe - Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului

joi, 18 iunie 2009

Sfânta Treime, de Andrei Rubliov

Sf. Muceniţă Valeria

Icoana Maicii Domnului Smolenscaia sec. XVI

Icoana Maicii Domnului Iaroslavscaia

Icoana Maicii Domnului Vladimirscaia

Soborul noilor mucenici şi mărturisitori ai Rusiei, care au pătimit pentru Hristos

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 123-a. Juristului George M., despre porunca a doua

Ca ortodox credincios, ai vrea să îţi aperi credinţa de năimiţii care s-au lepădat de neamul şi credinţa lor din imbolduri de Iudă. Ei îţi spun că icoanele sunt idoli şi că închinarea la icoane este potrivnică celei de-a doua porunci a lui Dumnezeu. Reiese, aşadar, că adevăratul Creştinism este închinare la idoli! Asta afirmă sectanţii, care s-au ivit pe lume de abia de un veac de om!
Întreabă-i: cine a nimicit idolii din Balcani? Cine a deşertat Atena şi Roma de mulţimea statuilor şi templelor? Cine i-a doborât pe Jupiter, şi pe Diana din Efes, şi pe Astarte din Babilon, şi pe Isis din Egipt? Cine l-a dat jos pe Perun de pe colina din Kiev şi 1-a aruncat în Nipru? Cine a curăţit de idoli Asia Mică, Africa de Nord şi întreaga Europă? Cumva noii sectanţi, sau Marea Biserică a lui Hristos, care în lupta cruntă împotriva închinării la idoli a dat milioane de jertfe omeneşti şi a umplut calendarul său cu numele mucenicilor pentru credinţa în singurul Dumnezeu adevărat? Secta lor nu are nici măcar un mucenic pentru credinţa lui Hristos. Nici nu a nimicit măcar un idol în toată lumea, îndeobşte, ei nu au nici un calendar creştin. Şi dacă l-ar avea, nu l-ar putea alcătui din sfinţii lor, ci din pamfletiştii şi broşuriştii lor. Dacă îi doare de lupta cu închinarea la idoli, ce caută în Balcani, unde idolii păgâneşti şi-au aflat adăpost numai în muzee? Dacă le arde inima de râvnă împotriva idolilor, de ce nu merg în Asia largă, şi în Africa, şi între pieile roşii americane, unde păgânismul este, din păcate, la putere şi astăzi la fel ca acum o mie de ani? Negreşit, nu merg în acele ţinuturi fiindcă acolo viaţa unui misionar este în pericol. Ai citit despre Don Quijote, cum a proclamat morile oamenilor paşnici drept castele întărite ale vrăjmaşilor săi şi le-a atacat înarmat de război, ca să le cucerească. Aşa au proclamat şi aceştia sfintele noastre icoane drept idoli şi le atacă de parcă sunt turbaţi – fiindcă nu au nici un chef să meargă în jungla asiatică şi africană.
Iar tu să ştii că precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebesc şi icoanele creştine de idolii păgâneşti.
Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări de sfinţi care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de împărăţia lui Dumnezeu. Acolo iluzie, aici realitate. Acolo minciună şi nălucire, aici adevărul şi numai adevărul. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat, în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul Cel adevărat. Prin a doua Sa poruncă, Ziditorul a vrut să abată neamul omenesc de la ceea ce-l desparte de El, adică să-l abată de toate minciunile, nălucirile şi iluziile demonice.

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Botezul Domnului

Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu cu pruncul

Icoana Maicii Domnului Potirul Nesecat

marți, 16 iunie 2009

luni, 15 iunie 2009

Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului "Vladimirskaia"

Zile de prăznuire: 3 iunie, 6 iulie, 8 septembrie (după calendarul iulian)

Sub milostivirea Ta scăpăm Născătoare de Dumnezeu Fecioară.
Rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în necaz, ci ne izbăveşte din nevoi, Una curată şi blagoslovită.

Conform vechii tradiţii, Sf. Evanghelist Luca a zugrăvit trei icoane ale Maicii Domnului. Văzându-le, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a spus: „Harul Celui ce S-a născut din Mine şi al Meu să fie cu sfintele icoane". Una dintre aceste trei este cea pe care noi o cunoaştem ca icoana din Vladimir.

Icoana Preasfintei Stăpâne până în anul 450 s-a aflat la Ierusalim, iar apoi a fost dusă la Constantinopol. În prima parte a secolului XII sfânta icoană a fost trimisă de către Patriarhul Constantinopoului Luca în dar marelui cneaz Iurie Dolgoruki, întemeietorului oraşului Moscova şi aşezată de el în mănăstirea pentru fecioare din Vâşgorod. Satul Vâşgorod aparţinuse în trecut sfintei întocmai cu apostolii cneaghine Olga, iar din 1155 a devenit moştenirea fiului cneazului Iurie - Andrei Bogoliubski, care era foarte evlavios şi cucernic.

Mulţimea minunilor săvârşite de la icoană îi erau comunicate cneazului. Printre altele, cneazului i s-a povestit că sfânta icoană de câteva ori şi-a părăsit locul şi s-a aflat în aer; cneazul a înţeles din cele povestite că trebuie să schimbe locul icoanei.

Andrei Bogoliubski constituie o epocă întreagă din istoria poporului rus: crearea nucleului statal al ţării. Exista un principiu deosebit al vieţii de stat, în comparaţie cu cel de la sud, pe care cneazul Andrei l-a refuzat şi a plecat spre nord. Hotărând să se strămute din Vâşgorod în patria sa, moşiile Suzdalului, cneazul a luat cu sine, fără ştirea tatălui, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Pe cale, înaintea ei neîncetat s-au slujit tedeumuri. Locuitorii oraşelor Vladimir şi Kleazma au întâmpinat icoana cu multă dragoste şi osârdie. Din Vladimir cneazul s-a îndreptat spre Rostov. Îndepărtându-se de Rostov zece verste, pe malul râului Kleazma caii s-au oprit şi nu voiau să meargă mai de parte. Au înhămat alţi cai, dar nici aceştia nu s-au urnit din loc. Uimit şi înspăimântat, cneazul a căzut înaintea icoanei Maici Domnului şi s-a rugat cu lacrimi. Preasfânta Fecioară i s-a arătat în vis, având un sul în mână, poruncindu-i să lase icoana în Vladimir, iar în acest loc să zidească o biserică în cinstea Naşterii Ei.

Cneazul a aşezat icoana în Vladimir. Din acestă vreme - 1160 - sfânta icoană începu să se numească icoana Maicii Domnului din Vladimir.

În anul 1164 această icoană a fost purtată de cneazul Andrei în marşul împotriva bulgarilor de pe Volga. Înaintea luptei cneazul Andrei s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi, rugându-se înaintea icoanei Maici Domnului, exclamă: „Tot omul ce nădăjduieşte în Tine, nu va pieri!" Şi toată oastea, urmând exemplul cneazului, a sărutat cu lacrimi sfânta icoană şi, chemând ajutorul Maicii Domnului, s-a dus la bătălie. Bulgarii au fost biruiţi. După victorie, încă pe câmpul de luptă, în faţa icoanei, s-a săvârşit un tedeum. În timpul slujbei în faţa tuturor ostaşilor s-a săvârşit o minune: de la icoană şi Crucea de Viaţă Făcătoare a strălucit lumină, care a luminat întreaga împrejurime. Fiindcă în aceeaşi zi împăratul bizantin Manuil a văzut lumină de la Crucea Domnului şi, întărit de acest semn, a biruit saraţinii, de comun acord cu cneazul Andrei Bogoliubski şi împăratul a fost instituită ziua de 1 august, sărbătoarea „Scoaterii Cinstitului Lemn a de Viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului".
În anul 1175, în timpul răzmeriţei din Vladimir, cneazul Andrei Bogoliubski a fost omorât. Oraşul căzuse în mâinile tâlharilor. Atunci un preot cu numele Nicolai a purtat icoana pe străzile oraşului şi răscoala s-a potolit.

Multe minuni s-au făcut de la sfânta icoană. În anul 1135 catedrala unde se afla icoana Maicii Domnului din Vladimir a ars până în temelie, dar sfânta icoană a rămas neatinsă. În anul 1237 icoana făcătoare de minuni şi alte sfinţenii au suferit de la hoardele tătarilor: de pe ea a fost scoasă veşmântul preţios, însă icoana a rămas întreagă şi neschimabată. În anul 1395 Tamerlan cu hoardele de tătari a năvălit asupra pământului rusesc şi se apropia de Moscova. Poporul avea o singură nădejde: ajutorul lui Dumnezeu. Marele cneaz al Moscovei Vasilii a poruncit să fie adusă icoana Maicii Domnului din Vladimir la Moscova. Zece zile a durat calea icoanei spre Moscova. Pe marginile drumului stătea poporul îngenuncheat şi, întinzând mâinile spre icoană, cerea: „Maica Domnului, mântuieşte pământul nostru!" La Moscova icoana a fost întâmpinată cu o mare solemnitate. O procesiune formată din tot clerul moscovit, familia marelui cneaz, boierii şi toţi locuitorii Moscovei au ieşit din oraş în câmpia Kucikov şi, întâmpinând icoana, au însoţit-o până la catedrala Adormirii din Kremlin.

„Tor oraşul a ieşit să întâmpine icoana", povesteşte letopiseţul. Mitropolitul şi marele cneaz, „bărbaţi şi femei, copii şi prunci, orfani şi văduve, de la mic la mare, cu cruci şi icoane, cu psalmi şi cântări duhovniceşti, dar mai cu seamă, cu lacrimi, că nu puteai afla om să nu plângă cu suspine neîncetate şi bocete", zice letopiseţul.

Maica Domnului nu i-a lăsat pe cei ce nădăjduiau în Ea. În momentul întâmpinării sfintei icoane la Moscova Tamerlan dormea în cortul său. Deodată văzu în vis un numte înalt, de pe care coboarau spre el sfinţiţi ierarhi cu toiege de aur. De asupra lor, într-o măreţie negrăită, într-o strălucire puternică a razelor se afla o Femeie luminoasă. Nenumărate mulţimi de Îngeri erau în jurul Femeii şi ţineau în mâini săbii de foc. Ridicându-le în sus s-au năpustit asupra lui Tamerlan... El s-a deşteptat, tremurând de spaimă. Înţelepţii şi tălmacii chemaţi să tâlcuiască visul au zis că Femeia văzută de el în vis este Ocrotitoarea ruşilor, Maica Dumnezeului creştin şi puterea Ei este de neînvins. „Atunci noi nu mai avem ce face", a exclamat Tamerlan şi a dat ordin oastei să se întoarcă înapoi. Şi tătarii, şi ruşii au fost profund uimiţi de acest eveniment. Iar letopiseţul, descriind cele întâmplate, adăugă: „Şi a fugit Tamerlan, alungat de puterea Preasfintei Fecioare!".

Renumitul predicator, arhiepiscopul Inokentie al Hersonului, meditând la minunatul ajutor al Maicii Domnului, spunea: „E cu neputinţă să nu cădem până la pământ cu duh de mulţumire înaintea Maicii Domnului". De aceea cu vrednicie şi cu dreptate să-i cântăm şi s-o lăudăm pe Ocrotitoarea noastră Cerească, pentru că întotdeauna, când ne aflam pe muchia prăpastiei şi pierdeam orice nădejde, afară de nădejdea la ajutorul cel de sus, Preasfânta Stăpână, Maica Domnului ne dăruieşte slăvita Sa apărare.

În prezent, cu multă părere de rău, această icoană, ca şi icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov se află în Galereia Tretiakov şi doar în anumite cazuri este expusă în biserica Sf. Nicolai din preajmă, spre închinare.

Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula

Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Durău

Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ

Răstignirea Domnului Iisus Hristos

Cina cea de taină



Sf. Cuviosul Daniil Sihastrul

Naşterea Domnului

Sf. Mucenic Sebastian

Sfântul sfinţitul Mucenic Ignatie, purtătorul de Dumnezeu (Teoforul).

Sf. Irh. Spiridon al Trimitundei

Sf. Sava

Sf. Muceniţă Evghenia (Eugenia)

Sf. Ioan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor icoane



Sfântul Ioan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor icoane

Una dintre ultimele mari controverse legate de sfarsitul epocii sinoadelor ecumenice si al perioadei patristice este aceea legata de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea si al IX-lea au pus la grea incercare Biserica crestina prin erezia iconoclasta. Iconoclasmul a fost o miscare complexa, cu repercusiuni politico-administrative dureroase pentru imperiul bizantin, fapt ce a atras atentia multor bizantinologi si teologi, care au explicat intr-un fel sau altul evenimentele legate de persecutia sfintelor icoane.

Iconoclasmul apare sub imparatul Leon III Isaurul (717-741), care in anul 726 promulga un edict impotriva icoanelor . Se pare ca acest edict a fost precedat "de o veritabila campanie de propaganda, condusa chiar de imparat si destinata a convinge poporul ca cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoaca mania lui Dumnezeu si explica toate nenorocirile imperiului".

Pentru a intelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Rasarit in timpul secolelor VIII si IX, ar trebui sa mergem mai departe decat inceputul secolului al VIII-lea. Daca trebuie luata in considerare originea siriaca a imparatilor iconoclasti , provincie in care tendintele iconoclaste erau vechi, influentate atat de iudei cat si de musulmani, cat si "lupta intre puterea civila si comunitatile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic, ca o "reactie impotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate pretentiile si incalcarile ei".

Dar iconoclasmul a fost un "fenomen complex", cu un pronuntat caracter religios. El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, caci se punea in discutie legitimitatea pictarii Mantuitorului, ceea ce in ochii iconoclastilor parea "nestorianism". Mai mult, al doilea imparat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) "condamna chiar cultul Sfintei Fecioare si al Sfintilor". Sa nu uitam ca "monofizitii erau ostili cultului icoanelor".

Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni necredinciosi sau rationalisti, cum se pretinde de obicei, ci niste oameni "cu o credinta profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si purificarea erorilor" ce inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul "aparea ca o reactie violenta impotriva superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor", trebuie sa avem in vedere insa faptul ca "folosirea icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica, nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o inflorire naturala a sufletului crestin, uman in imperiul harului". Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta "facea parte integranta din viata ortodocsilor" , caci pentru crestinul din Bizant icoanele erau "marturia asigurarii binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara icoana el nu putea trai". In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta.

Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia credinciosilor cand, in aceasta atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul. Pentru a da un suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunta impotriva icoanelor. Cum insa patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuza sa semneze aceasta hotarare este depus si in locul lui este ales Anastasie, care semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, "astfel edictul impotriva icoanelor nu era dat numai in numele imparatului, ci si al Bisericii".

Constantin V Copronimul (741-775), urmand calea tatalui sau, convoaca la 754 al doilea sinod iconoclast, care da opt anatematisme, atat impotriva cultului sfintelor icoane, cat si a zugravirii si folosirii lor. Paralel cu cresterea actiunii iconoclaste se intensifica actiunea de rezistenta iconofila. Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Rasarit, n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, si cum situatia lor in pamant musulman le sustragea actiunii imparatului, ele au proclamat legitima vechea practica iconofila. Biserica apuseana se pronunta impotriva iconoclasmului printr-un sinod de la Roma din 731, atitudine in urma careia Italia centrala se rupe definitiv de Bizant.

Ortodoxia se restabileste si in Biserica Constantinopolului sub imparateasa Irina (797-802), care convoaca cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea in 787. Chiar daca in secolul urmator are loc o a doua faza iconoclasta, pana ce o alta imparateasa, Teodora, va restabili Ortodoxia in 843, lupta era castigata de iconofili inca din 787. Prin op-ul sinodal, citit de Teodor, episcop de Taurianum, in cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al VII-lea si ultimul sinod ecumenic, nu numai ca Ortodoxia era restabilita, dar invatatura Bisericii se imbogatea cu o expunere explicita a teologiei icoanelor.

Unul dintre cei care au adus cea mai substantiala contributie la triumful Ortodoxiei impotriva ereziei iconoclaste a fost Sfantul Ioan Damaschin, ultimul Sfant Parinte din Rasarit, mort la anul 749. "Teologul icoanelor", cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei tratate impotriva ereziei iconoclaste dupa cum urmeaza: primul tratat intre anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, si 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat dupa depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; si al III-lea, imediat dupa al doilea. Sistematizator al teologiei Parintilor de pana la el, Sf. Ioan Damaschin isi baza invatatura sa pe intreaga traditie a Bisericii patristice. "La sfarsitul fiecarui tratat sunt aduse marturii din Parintii si scriitorii bisericesti pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul intai sunt citate 28 de marturii; la tratatul al doilea sunt reproduse marturiile din tratatul intai, plus 7 marturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de marturii, dintre care 9 sunt reproduse din primul si al doilea tratat". Sf. Ioan Damaschin "scrie tratatele sale despre apararea sfintelor icoane in care ofera aparatorilor credintei o baza teologica ce va fi reluata de teologii ortodocsi de dupa el", baza teologica pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

Sfantul Ioan Damaschin - Notiunile de icoana si Inchinaciune

Marele dialectician crestin care a fost autorul "Fantanei cunostintei", cunoscand lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a inteles ca primul pas ce trebuie facut in aceasta directie este lamurirea si stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie sa intelegem prin termenul de "icoana" si prin cel de "inchinaciune". Daca astazi prin icoana intelegem indeobste reprezentarea grafica a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce si se aseamana cu un anumit prototip, dar de care se deosebeste in ceva. "Icoana este asemanare, care infatiseaza originalul - spune autorul celor trei tratate impotriva iconoclastilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoana si original, deoarece icoana nu se aseamana in totul cu originalul". Pornind de la ceea ce deosebeste originalul de icoana, autorul imparte icoanele in 6 grupe :

1) Icoana naturala: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatalui "deosebindu-se in aceea numai ca este cauzat: Tatal este cauza naturala, Fiul cel cauzat, pentru ca nu este Tatal din Fiul, ci Fiul din Tatal. Caci Fiul are din el - desi nu dupa el - aceeasi existenta, pe care o are Tatal, care l-a nascut".
2) Paradigmele divine care "sunt icoane si exemple ale lucrurilor ce vor fi facute" de Dumnezeu, in sfatul caruia "cele hotarate mai dinainte de el si cele ce aveau sa existe, in chip neschimbat, au luat forma si s-au infatisat in icoana inainte de devenirea lor".
3) "Al treilea fel de icoana este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adica omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeasi fire cu ziditorul altfel decat prin imitare ?".
4) "Al patrulea fel de icoana este cel intrebuintat de Scriptura, care atribuie forme, figuri si chipuri celor nevazute si necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slaba idee despre Dumnezeu si ingeri, deoarece noi nu putem sa conitemplam pe cele necorporale fara de formele care sunt corespunzatoare naturii noastre".
5) Al cincilea fel de icoana se numeste acela care infatiseaza si schiteaza mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), ploaia de pe lana (Jud., VI, 40), toiagul (Numeri, XVII, 23) si vasul cu mana (Exod, XVI, 33) preinchipuiesc pe Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu. Sarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa si norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).
6) Al saselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtutii. In aceasta categorie se incadra icoana propriu-zisa pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Traditiei in fata iconoclastilor.

Dupa ce stabileste felurile si intelesurile icoanei, autorul trece la a arata intelesul "inchinaciunii", termen la randul sau cu mai multe intelesuri :
1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de inchinaciune".
2) Inchinaciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor si slujitorilor Lui. Dupa cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) si Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au inchinat ingerului.
3) Inchinaciunea adusa locurilor lui Dumnezeu, dupa cum zice David: "Sa ne inchinam in locul, in care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17).
4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, dupa cum intreg Israelul se inchina cortului.
5) Acela potrivit caruia ne inchinam unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu si suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu.
6) Inchinaciunea data celor care conduc si stapanesc (Rom. XIII, 2).
7) Acela potrivit caruia se inchina robii stapanului si cei care au nevoie de ajutorul altora, binefacatorilor lor, dupa cum Avraam s-a inchinat fiilor lui Emor, cand a cumparat pestera dubla pentru mormant.

Din impartirea aceasta observam ca prin inchinaciune teologul icoanelor intelegea un anumit fel de relatii interpersonale pe care le claseaza dupa un anumit criteriu, aratand ca inchinaciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii si al smereniei". Ceea ce retinem este ca numai lui Dumnezeu ii datoriam inchinaciune pentru fiinta sa, adica adorare, pe cand inchinaciunea sau relatia pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai in functie de pozitia acestora fata de Dumnezeu, deci in fond si aceasta inchinare are directia tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relatie, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea pictarii si folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat impotriva icoanelor au invocat printre altele si motivul cum ca dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate si marginite in forme materiale. La aceasta autorul raspunsese in parte prin gruparea sensurilor notiunii de icoana, in care arata ca icoana oglindeste fidel prototipul, fara a-i repeta fiinta, numai in cazul primei grupe icoana are aceeasi fiinta ca si orginalul, Fiul ipositaziaza fiinta Tatalui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat invatatura despre posibilitatea pictarii si folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugravesc pe Dumnezeu nevazut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevazut, ci, ca pe unul care s-a facut vazut pentru noi prin participare la corp si sange. Nu zugravesc Dumnezeirea nevazuta, ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu".

Cat priveste mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit caruia Dumnezeu ar fi oprit in mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf. Ioan Damaschin arata ca o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denota necunoasterea exacta a Sfintei Scripturi. Autorul arata ca Scriptura uneste adorarea cu inchinarea, de unde intelegem ca in textul din decalog este oprita adorarea altor persoane sau lucruri in afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor inclinari spre idolatrie". Daca insa am vedea in textul respectiv oprirea oricarui fel de reprezentare a celor duhovnicesti ar insemna sa-L punem pe Dumnezeu in contradictie cu sine insusi, caci tot in Vechiul Testament El insusi poruncise lui Moise sa faca cortul marturiei (Exod XXXI, 1-6) in care erau reprezentati heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege nu are autoritate si asupra noastra, a celor de sub har, "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernamant si stim ceea ce poate fi infatisat si ceea ce nu poate fi infatisat in icoana". De altfel cel care a facut cel dintai icoana a fost insusi Dumnezeu, care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut si Cuvantul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, si chip cu totul asemenea al vesniciei Lui".

Pictarea si folosirea icoanelor ne apare nu numai indreptatita si bazata pe revelatie, ci si utila prin faptul ca astfel ne sunt mijlocite adevarurile mantuitoare. Asa "putem sa facem icoanele tuturor formelor pe care le-am vazut, le intelegem insa asa cum au fost vazute. Caci desi uneori prin intermediul ratiunii intelegem figurile, totusi ajungem la intelegerea acestora pe temeiul celor ce am vazut".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost impartiti in doua mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atat folosirea, cat si cultul icoanelor, si 2) cei moderati care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupa reprezenta situatia din Bizant, schitata mai sus, iar cea de a doua reprezinta pe dusmanii icoanelor in Occident.

Chiar si iconoclastii cei mai radicali acceptau ca Sfintei Cruci si Sfintei Evanghelii sa li se aduca inchinare, dupa cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte usor la a demonstra legitimitatea cultului Sf. icoane, aratand ca "daca ne inchinam chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne inchinam icoanei celui rastignit". Pe baza specificarii termenelor aratate mai sus, autorul ne spune ca "cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana", in acest caz icoana va fi cinstita si venerata, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului intrupat".

Dar aceasta n-ar insemna ca ne inchinam materiei din care este facuta icoana, ci "acelora care sunt infatisati de ea", tot asa "dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sf. Ioan Damaschin se conduce si de aceasta data de criteriul hristologic al demonstratiei sale, ceea ce avea sa-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu cauta sa demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mantuitorului, ci si al icoanei Sfintilor, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai imparatiei, mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna-mostenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7). Cum sfintii "sunt cu adevarat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de inchinaciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza ca au in ei pe cel prin fire demn de inchinaciune, in acelasi chip, in care fierul inrosit nu este prin fire cu neputinta de atins si arzator, ci pentru ca participa celui arzator prin fire. Ne inchinam deci Sfintilor, ca unora ce sunt slaviti de Dumnezeu, ca unora ce sunt facuti de Dumnezeu tematori potrivnicilor si binefacatori celor care se apropie de ei cu credinta; nu ne inchinam lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei si binefacatori, ci ca unor servi si slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin invatatura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabileste nu numai legitimitatea cultului Sfintilor in raport cu cultul Mantuitorului, ci si cultul icoanei sfintilor in raport cu cultul icoanei Mantuitorului. Definitia Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, aratand ca inchinarea datorata lui Dumnezeu se numeste adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclastilor ne indeamna "sa ne inchinam si sa ne adresam numai Ziditorului si Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi inchinat. Sa ne inchinam si Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului intrupat. Sa ne inchinam si sfintilor, ca prietenilor alesi ai lui Dumnezeu si ca unora ce au dobindit deplina incredere pe langa El".

De remarcat ca autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare si cel datorat sfintilor in general. In acest context este justificata aceasta nedeosebire pentru ca se are in vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de inchinare prin firea Sa, iar pe de alta parte, cultul datorat creaturilor, intre care intra si Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de inchinaciune numai prin relatia lor cu Dumnezeu.

Sfantul Ioan Damaschin - Rolul icoanelor in cult

Daca cultul si folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifica atunci cand avem in vedere rolul sfintelor icoane in cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodata si motivul forte care impune icoana in evlavia crestina. Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ si b) harismatic.

a) Instructiv-eduaativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum cand cultul ei fusese atacat de iconoclasti, dar uzul icoanelor era vechi in Biserica, impus mai ales pentru folosul sau didactic. Invocand texte mai vechi, mai ales din Parintii capadocieni, care au evidentiat acest aspect al importantei icoanelor in cult, Sf. Ioan Damaschin precizeaza ca "icoanele sunt carti pentru cei nestiutori de carte si cronici care vorbesc neincetat, ai cinstirii sfintilor, instruind fara cuvinte pe cei care le vad si sfintind vederea. Nu am prea multe carti - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - si nici nu am timp liber spre a citi , intru insa in biserica, spitalul obstesc al sufletelor, inabusit de ganduri ca de niste spini, podoaba picturii ma atrage sa nu uit, imi desfateaza vederea ca o livada si, pe nesimtite, marirea lui Dumnezeu patrunde in suflet. Am privit rabdarea mucenicului, rasplata cununilor si ma aprind ca prin foc cu dorinta de a-l imita. Cazand la pamant ma inchin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului si ma mantui". Este schitat aici intr-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele isi indeplinesc rolul instructiv prin faptul ca ne pun mereu in fata faptele trecute, minunile sau virtutile "spre slava, cinstea si cunoasterea celor care au invins si s-au distins in virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ : "Ca sa evitam cele rele si sa ravnim virtutile".

Rolul icoanelor n-are numai o directie umana, ci in acelasi timp el are si o directie spre Dumnezeu, caci "sunt facute spre slava Lui si a Sfintilor Lui, spre ravnirea virtutii si evitarea viciului si spre mantuirea sufletelor".

b) Harismatic. - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a largit dezbaterea, legand foarte abil problema cultului si a folosirii icoanelor, in legatura cu rolul jucat de riturile si obiectele sensibile in opera mantuirii si a sfintirii noastre, de problema posibilitatii sfintirii si ridicarii materiei la o stare supranaturala". Este adevarat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentala, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfantului Ioan Damaschin, in ele este abia atinsa aceasta problema si asa destul de sensibila.

Asa cum se da har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictati pe icoane", tot asa "daca cel zugravit este plin de har, participa si icoanele la har in masura credintei".
Prin aceasta se contureaza deplin pozitia si rolul icoanelor in cultul crestin din totdeauna, in cadrul caruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ si harismatic, devenind "un mijloc de comuniune intre cel care se roaga si Dumnezeu, Fecioara sau sfinti" .

Din perspectiva secolelor care au trecut si care au confirmat ortodoxia invataturii autorului celor trei tratate impotriva iconoclasilor, este foarte usor sa apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a tinut sa specifice ca invatatura sa este "traditia Bisericii", afirmatie justificata mai ales de bogatele citate din Sfintii Parinti cu care se incheie fiecare tratat.

Prin invatatura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana in cultul Bisericii, unde ea exista de la inceput, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, dupa criteriile Revelatiei din Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Icoana reprezinta una dintre functiile materiei de a mijloci intelegerea celor nevazute, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care stiu sa citeasca, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care n-ar sti sa citeasca, de a face vii in mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfintilor, spre a ne indemna la a-i imita, spre a mijloci harul mantuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta invatatura, teologul icoanelor lasa Bisericii truda vietii si rodul evlaviei lui, incheind prin moartea sa perioada patristica, aceea care a dat crestinatatii pe marii si neintrecutii ei aparatori. Prin hotararea dogmatica a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat si oficializat invatatura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane in cultul crestin. Aceasta invatatura se bucura si astazi de aceeasi valabilitate in Biserica Ortodoxa.

In lumina spiritului ecumenist, din perspectiva caruia sunt astazi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni crestine, dintre care unele n-au mai pastrat integritatea cultului crestin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia ca precizarile facute de Sf. Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai ca justifica practica ortodoxa a cinstirii icoanelor, ci o si impun acolo unde a fost inlaturata.

Pr. Prof. Viorel Ionita

Sf. Muceniţă Varvara

Sf. Apostol Andrei


Implementat de:

mihailbor@gmail.com